Mă pregăteam dimineaţă să plec la serviciu. Când să ies pe poartă, lighioana aia de ghioarlă ce o am prin curte, ţuşti afară. Fuuuck, uite cum întârzii eu din cauza lui. Hristoşi si dumnezei. Ia-ţi, Lilloaico, picioarele în spinare şi dă-i de aleargă câinele. Cine dracu alerga de nebună pe stradă vineri dimineaţă? Mdea, eu şi numai eu. Dacă se uita cineva, din greşeală, pe geam credea că am luat-o razna. Nu că aş fi prea normală, dar asta e altă poveste. Băi şi măcar de alergam în linie dreaptă, dar neee, nu se poate aşa ceva. Înţolită la palton negru din stofă, cu poşeta pe braţ în stil piţiponcesc, alergam în zig zag fluturând din mâini şi urlând ca descreierata: Milo, treci în curte, 'tu-ţi naţia ta de dobitoc!!! După ce m-a purtat pe străzi o bucată de vreme, ghioarla s-a gândit că e sufucient şi a binevoit să intre în curte. Anaaa, repede să închid poarta, nu care cumva să iasă din nou. Am mai păţit-o, nu de alta. Şi chiar nu aş mai fi rezistat unei alte reprize de maraton.
Am luat o curbă destul de strânsă pentru a mă întoarce brusc şi cred că atunci s-a întâmplat ceva cu echilibrul meu. În timp ce vedeam cum mă apropii de poartă şi javra aia mică se uita către mine cu capul într-o parte, am simţit cum o forţă nebănuită mă atrage către pământ. Atunci mi-am dat seama că am greşit traiectoria, asfaltul luase locul porţii ca punct de destinaţie. What the fuck? În toată imaginea distorsionată ce mă învăluia, am simţit doar o lovitură puternică în piept şi am observat că am trecut, într-adevăr, pe lângă poartă. Doar că eram pe... burtă. Ochelarii mei ascultaseră sloganul ăla: zboarăăăă, puiule, zboară. În rest... nu mai ştiu nimic. Totul era negru. M-a trezit una bucată soţ care se chinuia să mă ridice şi care mă întreba nedumerit ce am păţit. Păi să întrebe ghioarla, zic. După ce mi-am revenit niţel din buşitură, am observat că am ditamai julitura pe mână, genunchiul praf, haina din neagră era albă cu un nasture sărit şi... dureri de oase. Nu am avut prea mult timp de haoleooo nu pot să respir şi mă doare mâna pentru că trebuia să ajung de urgenţă la Inspectoratul Şcolar. Acolo, purtătoarea de cuvânt se uita puţin dubios la mine dar credeam că julitura de pe mână şi haina terfelită sunt cauzele. Când am ieşit şi am aruncat un ochi în oglindă am realizat că, de fapt, eram plină de frunze în păr. Parcă eram mama natură care reliefa toamna. Asta aşa ca să fiu poetică şi să nu vă ducă gândul la alte chestii de făcut prin boscheţi. Nu vreau să mă gândesc ce a crezut respectiva tanti. Sper că a fost poetică. Halal imagine, măi, Lilloaico, măi!!!
Vă pup, mă duc să ciomăgesc o ghioarlă.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Ai o părere?